Invierea

„Această lucrare este o minunată operă de artă. Lucrul cel mai puţin interesant îl constituie ceea ce se spune despre relaţiile dintre Nehliudov şi Katiuşa, iar lucrul cel mai interesant îl reprezintă părinţii, generalii, mătuşile, ţăranii, deţinuţii, temnicerii. Scena de la generalul comandant al fortăreţei Sf. Petru şi Pavel, cel care se ocupa cu spiritismul, am citit-o copleşit de emoţie – atât e de izbutită! Dar madame Korceaghina imobilizată în fotoliu, dar mujicul, bărbatului Feodosiei! Acest mujic îşi iubeşte nevasta şi spune despre ea că-i „muiere aprigă”. Aprigă e şi pana lui Tolstoi. Lucrarea însă nu are un final, căci încheierea ei nu poate fi numită final. Să scrii, să scrii, iar apoi să iei şi să pui totul în seama unui text din evanghelie – e din cale afară de teologic.”



„Am început să mă gândesc ce bine ar fi să scriu un roman de longue haleine, în lumina concepţiilor mele de astăzi. M-am gândit că aş putea să întrunesc în el toate planurile mele, de a căror neîndeplinire îmi pare rău.”

„Sunt cu totul absorbit de Învierea. Am impresia că n-o să iasă prost.” „Sub picioare pământul tare, îngheţat, împrejur copacii uriaşi, deasupra capului cerul mohorât, îmi simt corpul, simt durerea de cap, sunt preocupat de gândurile despre Învierea şi, în acelaşi timp, ştiu, simt cu întreaga fiinţă, că pământul tare şi îngheţat, şi copacii, şi cerul, şi trupul meu, şi gândurile mele, sunt toate doar produsele celor cinci simţuri ale mele, închipuirea mea – o lume construită de mine, pentru că partea mea de lume e aşa cum este.”