Gravura in mi bemol

Hugo locuieste in mansarda unei case vechi construite in stil neobaroc. E violonist si e posedat de geniu. Iubeste, dar isi pierde iubirea. Se ascunde de moarte in apele unui fluviu. Canta si cei care-i asculta vioara isi pierd mintile. Drumul lui duce catre un munte, catre Roma, catre docurile din Napoli, catre fiica alba a unui anticar si inapoi, catre mansarda casei construite in stil neobaroc. Iar prima lui amintire de la Roma e moartea de batranete a unui tantar ce i s-a asezat cuminte pe mana.
“Gravura in mi bemol” nu poate fi povestita; este doar promisiune de poveste. Mereu amanata, niciodata implinita, frumoasa ca plansul unui inger uitat pe lumea asta de un Dumnezeu timid ce poarta nume de om. "Oamenii fac intotdeauna un lung ocol pentru a ajunge de unde au plecat. E in firea lor", spune personajul timid, si fraza lui contine tristetea intreaga a unui roman care, desi nalucire de muzica arsa, se aduna tacut din nenumarate imagini, crampeie de vis cum numai putini pot visa.