Ardath

Furtuna se dezlănţui întruna, fără oprire, cu o forţă nemiloasă şi cu o grabă distrugătoare, detunând şi ţipând prin trecătoarea Dariel. Pe măsură ce se înnopta şi zarva elementelor înfuriate devenea din ce în ce mai susţinută şi mai violentă, un sunet brusc şi dulce pluti uşor prin aerul tumultos - sunetul încet şi cadenţat al unui clopot. Clopotul de argint se legăna înainte şi înapoi, distingându-se slab - era clopotul de vecernie de la Mănăstirea din Lars, aflată departe sus, printre colţurile de stâncă ce încununau vâlceaua. Acolo, vântul mugea şi sufla cel mai tare, înconjurând ciudata clădire ce semăna cu o cetăţuie, lovind porţile şi făcând balamalele lor grele din fier să geamă dureros; arunca cu grindină în geamurile înguste şi urla cu furie la fiecare colţ şi prin fiecare crăpătură, în timp ce fulgerele răsucite ca nişte şerpi se jucau ameninţător deasupra crucii înalte de fier de pe acoperiş, de parcă ar fi fost hotărâte să o dărâme şi să sfărâme pereţii solizi pe care ea îi apăra. Afară era tot numai un război şi un tumult; dar înăuntru domnea pacea, intensificată de murmurul grav al muzicii de orgă; voci de bărbaţi se amestecau dulce, cântând la unison Preamărirea, iar armonia susţinută a vechiului imn se înălţa triumfătoare deasupra zgomotului furtunii.