Amante si regine

De secole s-a spus că a încredinţa unei femei orice responsabilitate de conducere ar fi un lucru împotriva firii, o insultă la adresa lui Dumnezeu, o încălcare a ordinii şi a oricărui principiu de justiţie. Şi totuşi, mai ales în anumite locuri şi timpuri ale istoriei şi într-un mod particular în Franţa vechiului regim, acea putere femeile şi-au arogat-o încălcând de fapt legile şi obiceiurile; cea dintâi dintre toate este Caterina de Medici, care timp de 30 de ani a reuşit să menţină intactă autoritatea regală. Dar, alături de regine şi adesea concomitent şi în antagonism cu ele, alte femei (aşa-zisele regine ale inimii) au avut asupra echilibrului politic intern şi extern al monarhiei franceze, în secolele care au precedat Revoluţia, o formidabilă, deşi discretă, influenţă. Atotputernicele amante regale care, ca să se strecoare în angrenajele puterii masculine fără să fie zdrobite, au trebuit să înveţe să-şi pună la încercare viclenia, să creeze alianţe, să distribuie favoruri, să corupă, să pedepsească şi să iasă din scenă la momentul potrivit. Despre unele dintre aceste femei, amante sau regine, de la Ana de Austria la Maria Antoaneta, de la Gabrielle d’Estrées la Madame du Barry, care din presupusa lor slăbiciune au făcut un instrument de dominare, ne povesteşte acum Benedetta Craveri în Amante şi regine, o lucrare care reuneşte o solidă competenţã cu o rară capacitate de a povesti.

„…ar trebui să fie ţinute departe de orice magistratură, de locurile de comandă, de judecăţi, de adunările publice şi de consilii, ca să se ocupe doar de treburile lor femeieşti şi domestice.“
Jean Bodin, 1586

„Fericit eşti tu, Cititorule, dacă nu aparţii acelui sex lipsit de libertate şi de acces la toate bunurile, ca şi, de asemenea, la aproape toate virtuţile. Nici n-ar putea fi altfel, din moment ce i se neagă participarea la îndatoriri, la misiuni şi la funcţii publice, adică la putere, fiindcă doar prin exercitarea cu moderaţie a acesteia din urmã se nasc în cea mai mare parte a lor, virtuţile.
Un sex căruia îi rămân ca unică fericire, ca unică şi suverană virtute, ignoranţa, servitutea şi facultatea de a mima prostia, dacă acest joc îi face plăcere.“

Marie de Gourney, Grief des dames, 1626